Pe măsură ce atenția lui Djokovic se estompează, refugiații ținuți în detenție pe perioadă nedeterminată pentru că au sosit cu barca se întreabă dacă vor fi eliberați vreodată.

Celebrul Park Hotel din Australia a făcut titluri săptămâna trecută, după ce starul tenisului Novak Djokovic a fost trimis acolo când viza i-a fost revocată.

Incidentul a scos în lumină situația a peste 30 de refugiați reținuți acolo, unii dintre ei de ani de zile, dar sistemul de detenție pentru imigranți al țării se extinde cu mult dincolo de orice hotel.

Alte sute de refugiați rămân în alte centre de detenție din jurul Australiei și în notoriul sistem de procesare offshore din Pacific - iar acești refugiați sunt dintr-o categorie specifică.

Toți au ajuns în apele australiene cu barca după jumătatea anului 2013, când țara a încheiat o serie de acorduri în Pacific prin care orice solicitant de azil care ar încerca să ajungă în Australia pe mare, trimiși în Papua Noua Guinee sau Nauru pentru procesare și relocare.

Unii dintre ei, acum recunoscuți ca refugiați, au fost aduși în Australia în cadrul unei scheme de evacuare medicală de scurtă durată în 2019 - aceștia sunt oamenii deținuți în locuri precum Park Hotel.

Alții rămân blocați în PNG și Nauru.

Închisorile insulare

Refugiatul irakian, Mustafa Salah, avea doar 14 ani când a fost dus la Nauru împreună cu tatăl său. Ei au părăsit Irakul după amenințări la adresa lor și au călătorit în Australia cu barca din Indonezia.

Tabăra din Nauru a fost îngrădită din toate părțile, plină de corturi mucegăite, din plastic, cu temperaturi în interior ajungând până la 50 de grade Celsius (122 de grade Fahrenheit).

Corturile s-au pârlit în memoria lui Mustafa.

A dormit în ele timp de „exact un an și jumătate și 15 zile” înainte ca el și tatăl său să li se acorde statutul de refugiat și să se mute la cazare în comunitatea Nauru.

„Era o insulă tropicală, imaginează-ți că dormi în cort în toți acești ani și cu praful, știi, cu oamenii din jurul tău... ei sunt.... Nu era sigur să fiu sincer. Nu a fost sigur”, a spus el.

Mustafa își amintește că a văzut oameni dându-și foc în disperare. A văzut oameni scufundați în depresie, așteptând libertatea de care se temeau că nu va veni niciodată.

În cele din urmă, la jumătatea anului 2021, Mustafa și tatăl său au fost aduși în Australia, deoarece tatăl său avea nevoie de tratament medical, dar peste 200 de refugiați și solicitanți de azil locuiesc încă în Nauru și în PNG.

Un tată afgan, al cărui nume a fost ascuns pentru siguranța familiei sale, a fost recunoscut ca refugiat și este disperat să-și ajute familia, dar este blocat în capitala PNG, Port Moresby, fără drept de muncă.

El a călătorit în Australia în 2013 și „după trei zile, imigrația din Australia l-a transferat cu forța pe Insula Manus”.

A fost ținut într-un lagăr de detenție care a fost la fel de larg condamnat ca și cel din Nauru.

În 2017, tabăra a fost găsită a fi ilegală și închisă, iar deținuții săi s-au mutat la cazare în comunitatea locală.

Doi ani mai târziu, refugiatul afgan spune că a fost dus în Port Moresby, unul dintre cele mai periculoase orașe din lume. Aproape 40% din populația PNG trăiește în sărăcie.

În timp ce refugiații sunt teoretic liberi să vină și să plece, amenințarea cu atacuri și abuzuri din partea localnicilor înseamnă că viața lor este aproape la fel de restrânsă ca și în interiorul taberelor.

„Nu avem voie să muncim sau altceva”, a spus refugiatul într-o engleză rătăcită. „Aici nu este în siguranță, am ieșit de două ori, dar localnicii m-au atacat, mi-au tăiat mâna, mi-au rupt mâna, am stat în spital de vreo cinci luni. Mi-au luat telefonul, banii”.

Motivul „cel mai imediat” pentru pericolul în care se află refugiații în PNG, spune Ian Rintoul, purtător de cuvânt al Coaliției pentru acțiunea refugiaților din Australia, este că „refugiații ies în evidență… iar pentru localnicii din PNG, ei cred că” Probabil că am niște bani sau un telefon mobil... așa că sunt ținte imediate în acest sens.”

Un alt deținut din PNG, un refugiat sudanez în vârstă de 29 de ani, Yasir Omar, spune că nu poate dormi noaptea de teamă să nu fie atacat.

„La miezul nopții, mă trezesc, mă uit în jur și îmi verific fereastra și văd exact ce se întâmplă afară”, a spus el.

„… [Papua Noua Guinee] se uită la noi, știi, ca la nimic. Ca nimic, ca și cum nu am fi ființe umane. Fără respect... ei ne înjură tot timpul.”

Potrivit lui Yasir, refugiații din PNG locuiesc în locuințe plătite de guvernul australian. Persoanele singure primesc, de asemenea, puțin peste 100 de dolari australieni în numerar în fiecare săptămână și aproximativ echivalentul în provizii de bază, astfel încât să poată găti singuri.

Compuși de detenție

Între timp, aproape 60 de refugiați marittimi sunt ținuți în centre de detenție din Australia continentală, după ce au fost mutați acolo din Nauru sau PNG, mai ales din motive medicale.

Întemnițarea lor, ca și cea a refugiaților din Nauru și PNG, a fost condamnată în mod repetat de grupurile pentru drepturile omului, atât în ​​Australia, cât și la nivel internațional.Reținerea oamenilor timp de nouă ani pur și simplu pentru că încearcă să ajungă în țară cu barca este ilegală, spune avocatul Daniel Taylor, care reprezintă un număr de refugiați în detenția pentru imigranți din Australia, alături de colega sa Noeline Balasanthiran Harendran.

„Conform dreptului internațional, este închisoare arbitrară”, a spus Taylor.

„Legea internațională cere o proporționalitate și un motiv de detenție”, adaugă el, cum ar fi necesitatea de a determina statutul de refugiat sau de a lua în considerare orice problemă de securitate.

Dar acești bărbați sunt refugiați recunoscuți și pentru că majoritatea au fost reținuți de aproape nouă ani și mulți dintre ei au fost aduși în Australia de guvernul australian, nu există niciun risc de securitate, a adăugat el.

Reținerea unui refugiat recunoscut este, de asemenea, ilegală, spune Harendran, menționând că, în conformitate cu Convenția privind refugiații din 1951, „un refugiat... trebuie să i se acorde libertatea de mișcare, ca parte a faptului că este acceptat ca refugiat”.

Menținerea refugiaților în detenție pe perioadă nedeterminată s-a dovedit, de asemenea, „extraordinar de costisitoare”, potrivit Consiliului pentru Refugiați din Australia.

Pentru exercițiul financiar 2019-2020, costul detenției pentru imigranți pe uscat a fost de 361.835 de dolari australieni (266.519 USD) de persoană. Detenția offshore a costat Australia 602 milioane de dolari australieni (433 milioane USD) în 2020-2021.

Acum, în aripa familiei la Melbourne Immigration Transit Accommodation (MITA), o unitate de detenție pentru imigranți din statul Victoria, Mustafa își descrie detenția ca fiind „o mulțime de vremuri grele [mental] grele”.

Își umple ziua cu antrenamente la sală. Nu mai e nimic de făcut, spune el.

„Nu există viitor, așa că în fiecare zi când te trezești faci același lucru... motivația mea nu este atât de bună. Știi, mă gândesc mereu când voi [ie] afară, mă gândesc la familia mea”, a spus el.

Un alt refugiat, Amin Afravi, un etnic arab ahwazi, a fugit de persecuția din Iran în 2013 și, așa cum au vorbit ceilalți oameni, a încercat să ajungă în Australia cu barca.

El a petrecut șase ani lungi pe Manus înainte de a fi evacuat în Australia din motive medicale, în conformitate cu legislația de evacuare medicală care fusese declanșată de dovezi că oamenii din sistemul offshore sufereau probleme grave de sănătate ca urmare a detenției lor.

Acum, în Brisbane Immigration Transit Accommodation (BITA), Amin își petrece fiecare zi în camera lui, plecând doar câteva minute din când în când să fumeze o țigară. Există o mică sală de sport pe care o pot folosi deținuții, o zonă mare în care se poate păși și un teren de baschet, dar el spune că nu vede scopul în a face nimic.

„[Pentru] cât timp vrei să faci asta? Pentru cât timp? Știi, sunt nouă ani”, a spus el.

Există activități oferite, spune el, dar fac parte dintr-un sistem de puncte care permite refugiaților să cumpere lucruri de la cantina centrului de detenție.

Potrivit lui Rintoul, sistemul este „o formă de management comportamental”.

Refugiații primesc un număr de bază de puncte pe săptămână, spune el, și trebuie să ia parte la activități dacă doresc să câștige mai mult.

„Deci știi, mergi la sală sau mergi la [clase] de artă, la grup de lectură, la cursuri de engleză sau orice altceva, [și] primesc puncte... până la 60”, a spus el.

Amin, care își petrece cea mai mare parte a timpului în camera lui și a fost diagnosticat cu tulburare de stres posttraumatic (PTSD) ca urmare a experiențelor sale în detenție, spune că astfel de activități sunt „inutile”.

Amin spune că atâta timp cât i se refuză libertatea, trauma care îi alimentează PTSD continuă.

El are și o anxietate gravă și intră în panică de fiecare dată când îi vede pe agenții de securitate ai unității, acuzându-i că le provoacă mici cruzimi celor deținuți.

„Nu pot să respir bine. E ca și cum, știi, este ca și cum te-ai înecat în ocean. Simți că mori și nu poți face nimic pentru asta”, a spus el.

La un an după evacuarea medicală, tatăl lui Mustafa încă așteaptă tratament pentru starea lui.

Amin, el însuși, a contractat Helicobacter pylori, o infecție bacteriană a stomacului, în 2019, în timp ce era deținut la Kangaroo Point Hotel, un centru de detenție similar cu Hotelul Park care a fost închis de atunci.

„Orice am [mancat] este ca și cum aș mânca tone de mâncare. Chiar și puțină mâncare, stomacul meu se va umfla foarte rău”, a spus el, „și nu am putut respira corect. Nu am putut dormi bine.”

IHMS, furnizorul contractat de guvernul australian pentru a oferi asistență medicală pentru persoanele din BITA, a avut nevoie de 13 luni pentru a-l face testat și diagnosticat, spune el.

Două luni și după o schimbare de medicație, i s-a spus că nu are infecție.

„Nu a făcut nicio schimbare pe stomacul meu din acea zi, până acum, adică sentimentul”, a spus el. El încă mai există pe o gamă mică de alimente, dintre care majoritatea le cumpără folosind punctele săptămânale.

„Trebuie să-mi văd viața”

Într-un răspuns trimis prin e-mail la acuzațiile refugiaților cu privire la tratamentul lor, un purtător de cuvânt al Forțelor de Frontieră Australiane a spus că țara este „angajată față de sănătatea și bunăstarea deținuților” și că cei ținuți în unități onshore se pot aștepta ca asistența medicală să fie „în mare măsură” cu cea oferită comunității mai largi prin sistemul public de sănătate.Deținuții au fost tratați „în conformitate cu standardele privind drepturile omului”, iar conducerea lor „a fost efectuată cu o atenție primordială acordată siguranței și securității tuturor persoanelor, personalului și publicului”.

Purtătorul de cuvânt a subliniat că nu există planuri de schimbare, în ciuda concentrării aduse de încarcerarea lui Djokovic în același loc cu sosirile maritime.

„Politicile de protecție a frontierelor din Australia rămân constante; persoanele care călătoresc ilegal în Australia cu barca nu se vor stabili aici”, a declarat purtătorul de cuvânt pentru .

Cu o echipă juridică puternică în spate, Djokovic a fost eliberat din detenția pentru imigranți în mai puțin de o săptămână.

De atunci, jucătorul milionar și-a postat pe Twitter intenția de a concura la Australian Open și de a „juca la unul dintre cele mai importante evenimente pe care le avem în fața fanilor minunați”.

Dar pe măsură ce atenția se estompează, cei lăsați în urmă de Djokovic se întreabă dacă își vor obține vreodată libertatea.

„[Sunt un bărbat adult] acum și trebuie să-mi văd viața, știi? Când [am să] studiez, când [am] să-mi urmez sportul și să fac ceea ce îmi place?” spuse Mustafa.

bbabo.Net