Înainte de dezastrul alegerilor din decembrie anul trecut, era destul de evident că interesul predominant în rândul elitei politice a Libiei punea deoparte voința unei pluralități de libieni care căutau să-și aleagă reprezentanții în sondaje aprig contestate. De la înlăturarea lui Muammar Qaddafi în 2011, Libia a avut cel puțin nouă guverne și două războaie civile, dar niciun vot prezidențial.

După un deceniu plin de eșecuri, conflicte violente și instabilitate politică, o Misiune de Sprijin ONU în Libia, lipsită de realizări, a hotărât să profite de orice șansă aparent credibilă de a face unele sau vreun progres. Rezultatul a fost un proces incluziv foarte apreciat de unificare a vocilor și intereselor disparate, în cele din urmă aducându-le spre rezultate și compromisuri slabe tipice democratizării în stadiu incipient. Din păcate, înclinarea spre alegeri, în ciuda lipsei unui cadru constituțional solid sau a unui consens asupra ideii de a organiza alegeri prezidențiale într-un context puternic disputat, a însemnat că întregul efort a fost condamnat chiar de la început.

Dincolo de problemele legate de constituție sau de lipsa acesteia, sistemele de guvernare în mare parte inexistente sau ineficiente ale Libiei au însemnat, de asemenea, că nu a existat o modalitate credibilă de a menține integritatea votului, cu atât mai puțin să implementeze rezultatele. În plus, interferența și includerea persistentă a actorilor care își desfășoară activitatea în baza mandatelor îndoielnice sau expirate a afectat, de asemenea, ceea ce era deja un proces profund viciat. La urma urmei, detractorii cunoscuți aveau, în esență, acces deplin și influență palpabilă asupra eforturilor care, în cele din urmă, i-ar dezlipi de puterea lor.

Desigur, alegerile nu vor reuși să se materializeze și acum sunt amânate la infinit. Principalele cauze au fost disputa privind eligibilitatea candidaților controversați și dacă țara ar trebui să aibă chiar alegeri prezidențiale. Revoluționarii rămân precauți să aleagă un președinte în timpul unei perioade de tranziție fragilă, care încă nu a finalizat o constituție permanentă.

Alții, însă, susțin că alegerile prezidențiale sunt singura modalitate de a se asigura că Libia rămâne guvernabilă, în ciuda faptului că este invadată de forțele străine și de o gamă amețitoare de miliții locale puternic armate. Cu toate acestea, în mod paradoxal, prezența actorilor înarmați crește riscurile de apariție a violenței dacă alegerile prezidențiale se desfășoară conform planului. La urma urmei, majoritatea milițiilor ar rezista depunerii armelor – și accesului pe care le oferă la bogăția Libiei – în favoarea unui guvern național ales în mod corespunzător pe care nu îl pot controla.

Majoritatea acestor factori care influențează probabilitatea organizării alegerilor sunt binecunoscuți din 2012 cel puțin. Comunitatea internațională a căutat să rezolve unele dintre problemele controversate care împiedicau cele două părți să ajungă la un consens, punând greutatea în spatele Acordului politic libian și al Procesul de la Berlin, culminând cu formarea Forumului de Dialog Politic Libian. Dacă ONU ar fi insistat să reducă decalajele, mai degrabă decât să urmărească un termen arbitrar de 24 decembrie pentru alegeri prezidențiale și parlamentare simultane, ar fi avut ca rezultat multe progrese decât actuala întoarcere înapoi.

ONU insistă din nou pe o nouă foaie de parcurs, cu aceiași actori implicați și fără încercări de a rezolva problemele fundamentale bine documentate care au deraiat votul de anul trecut. Drept urmare, Libia nu așteaptă decât o stare de rău politic prelungită dacă comunitatea internațională și actorii locali nu abordează capcanele flagrante din foile de parcurs ulterioare pentru a construi mai multă reziliență într-un proces foarte fragil.

Din păcate, ceea ce urmează este un peisaj neiertător.

În primul rând, Misiunii ONU de Sprijin în Libia îi lipsește un spațiu de manevră considerabil, deoarece evoluțiile pe calea politică a tranziției Libiei ar putea împiedica progresul pe calea sa militară, care până acum este creditată pentru un punct de referință, în cea mai mare parte intact, încetarea focului din octombrie 2020. Orice mișcare de excludere a actorilor dăunători cunoscuți și a figurilor polarizante, sau chiar de epurare a elementelor controversate în timpul negocierilor prelungite, ar avea probabil ramificații catastrofale. Ea va răsturna progresul relativ la unificarea instituțiilor de stat ale Libiei și va duce la cel mai rău rezultat posibil, și anume, o revenire la violența sporadică într-o țară plină de arme de calibru mic și arme ușoare.

Ceea ce așteaptă Libia este încă un deceniu de diviziune – nu între ideologii contrastante despre ceea ce ar trebui să fie o Libie post-Qaddafi, ci între poporul libian care vrea alegeri și o elită conducătoare care nu.În al doilea rând, fiasco-ul din decembrie a încurajat facțiunile din est și vest să se înrădăcineze și mai mult la putere, cu aproape orice preț și prin orice mijloace. În est, Camera Reprezentanților cu sediul la Tobruk a numit de atunci un nou prim-ministru, ex-candidat la președinție, Fathi Bashagha, în încercarea de a-l înlocui pe premierul interimar acum polarizat al Guvernului de Unitate Națională, recunoscut de ONU, Abdelhamid Dbeibah. Săptămâna viitoare, Camera Reprezentanților va convoca o sesiune pentru a confirma Cabinetul interimar al lui Bashagha, nederanjată de refuzul lui Dbeibah de a preda puterea fără alegeri naționale – în care Guvernul Unității Naționale și ONU speră să aibă loc în această vară.

În al treilea rând, alegerea lui Bashagha ca șef interimar al guvernului are un dublu scop pentru Parlamentul din est. Se micșorează numărul de concurenți pentru o viitoare președinție. De asemenea, va împărți în mod egal milițiile cu sediul în Tripoli și în zonele sale învecinate între cei care pariază pe sprijinul continuu al Turciei pentru Guvernul de Unitate Națională, recunoscut de ONU, și cei loiali fostului ministru de interne.

În cazul în care majoritatea actorilor, atât din Libia, cât și din afara acesteia, se alătură mișcărilor unilaterale ale Camerei Reprezentanților sau ar face echivoc în reacțiile lor, Khalifa Haftar ar elibera calea către președinție. Ar asigura, de asemenea, monopolul continuu al lui Aguila Saleh asupra conducerii unui organism legislativ care marca agenda Haftar. La urma urmei, Camera Reprezentanților nu numai că a prezentat o contrapartidă la planurile ONU pentru alegerile din iunie, ci a votat și în favoarea creării unei noi comisii electorale și a numirii unui comitet din cele trei regiuni ale țării pentru a elabora o nouă constituție.

Dacă aceste evoluții vor rămâne fără opoziție, blocul Haftar-Saleh va controla în esență alegerile prezidențiale și parlamentare și va crea bazele unei Libie post-Qaddafi fără aport sau consultare din partea Guvernului Unității Naționale sau a Înaltului Consiliului de Stat. Această excludere totală a „opoziției” face ecoul gândirii cercului interior Haftar-Saleh că Camera Reprezentanților poate pur și simplu ocoli Guvernul de Unitate Națională și ignora îndemnul guvernelor occidentale de a păstra status quo-ul până la alegeri. Cu toate acestea, cea mai mare îngrijorare este că, dacă mișcările unilaterale, procesele legislative viciate și jocul politic nu reușesc să promoveze interesele blocului Haftar-Saleh, următorul pas va fi o forță de arme pentru a realiza militar ceea ce nu ar putea fi asigurat politic.

La scurt timp după anunțul făcut de Saleh săptămâna trecută cu privire la aprobarea controversată a Parlamentului de a instala pe Bashagha ca noul prim-ministru al unității naționale, unele forțe ale miliției din Tripoli au înconjurat birourile guvernamentale și clădirile deținute de forțele loiale Guvernului de Unitate Națională condus de Dbeibah. În general, totuși, tensiunile politice în creștere nu s-au tradus în mișcări demne de remarcat ale majorității forțelor miliției de pe teren și nici nu au provocat reacții puternice în rândul civililor libieni, cu excepția unui protest mic, de sute de puternice, în capitală, care critică decizia Parlamentului. Se adaugă noi preocupări care, în cazul în care conflictul ar izbucni din nou, nu ar fi similar cu altercațiile violente anterioare. La urma urmei, încetarea focului din octombrie 2020 a modificat drastic peisajul, apărând noi legături între prieteni, inamici și interese similare.

Cu toate acestea, lucrurile s-ar putea schimba odată ce viitorului guvern Bashagha i se încredințează efectiv sarcina de a guverna și se confruntă cu o opoziție serioasă din partea unui titular încă susținut de sprijinul ONU, Occidentului și generozitatea militară turcă. Dar, deocamdată, deciziile sau mișcările actorilor externi ca răspuns la ultimele evoluții vor avea probabil multă influență decât disputele politice dintre elitele conducătoare ale Libiei.

Între timp, un Dbeibah asediat, care jură că va preda puterea doar unui guvern ales la nivel național, extinde unilateral mandatul autorității de tranziție. Decizia sa nu seamănă cu parlamentul din est, care insistă asupra menținerii autorității sau capacității sale de a legifera, chiar dacă mandatul său a expirat cu aproape șapte ani în urmă. De fapt, mișcarea de a selecta Bashagha pentru a-l succeda pe Dbeibah ar putea să nu fie, de asemenea, solidă din punct de vedere legal, deoarece numirea nu a fost în consultare cu Înaltul Consiliului de Stat.

Cu toate acestea, în afară de întrebările legate de legitimitatea guvernării Guvernului de Unitate Națională peste presupusa sa dată de expirare, credibilitatea lui Dbeibah este, de asemenea, pusă sub semnul întrebării după ce a încălcat angajamentul de a nu-și depune candidatura pentru alegerile prezidențiale după numirea sa la funcția de premier în februarie anul trecut. Se adaugă la mai multe controverse asociate cu cabala Dbeibah, de la cumpărarea de voturi, luare de mită, amiguism, corupție și spălare de bani.În mod previzibil, rezultatul final este și mai multă incertitudine politică și tulburare într-o Libie bifurcată condusă de doi prim-miniștri și administrații paralele profund investite în a se submina reciproc, în timp ce își întăresc stăpânirea asupra puterii. În loc să îmbunătățească o populație libiană traumatizată, devastată de război și exasperată de intransigență, elita conducătoare cântă acum scaune muzicale pe tonul mizeriei perpetue a tuturor, cu excepția câtorva unii. Între timp, o ONU fără cârmă insistă asupra unor foi de parcurs profund defecte, care fac foarte puțin pentru a rezolva problemele care s-au prăbușit la votul de anul trecut sau pentru a consolida capacitatea instituțională libiană de a organiza votul în mod credibil și de a le implementa fără probleme rezultatele.

În cele din urmă, ceea ce așteaptă Libia este un alt deceniu de diviziune – nu între ideologii contrastante despre ceea ce ar trebui să fie o Libie post-Qaddafi, ci între poporul libian care vrea alegeri și o elită conducătoare care nu vrea.

•

Disclaimer: opiniile exprimate de scriitori în această secțiune sunt proprii și nu reflectă neapărat punctul de vedere al bbabo.net

bbabo.Net